Среда, 31 Июль 2013 13:16

Ce a fost după 1859?

Автор 
Оцените материал
(3 голосов)

De obicei, istoria de consum public evocă triumfalist şi simplificator ce s-a întîmplat pînă la unirea din 1859. Se vorbeşte mai puţin de efectele negative asupra Iaşului produse de unire…

*** De obicei, istoria de consum public evocă triumfalist şi simplificator ce s-a întîmplat pînă la unirea din 1859. Se vorbeşte mai puţin de efectele negative asupra Iaşului produse de unire…

“Esenţial pentru o naţiune este ca toţi indivizii să aibă multe lucruri în comun şi în acelaşi timp ca toţi să fi uitat o mulţime de lucruri”, afirma, cu mult temei, in secolul XIX, Ernest Renan. Şi naţiunea română se bazează pe o memorie comună, dar şi pe amnezii multiple care au nivelat asperităţi şi au temperat conflicte aparent insolvabile.

În sensul observaţiei lui Renan, se poate spune ca amnezia privind separatismul moldovean din preajma anului 1859 face parte din formula noastră identitară. De la un moment dat, naţiunea română nu a mai fost dispusă să-şi amintească de perioada în care nu era atît de coezivă şi uniformă pe cît îşi imaginează astăzi. Informaţii obiective despre rezistenţa faţă de proiectul unirii a unei părţi din elita moldoveană se găsesc cu greu chiar şi în studiile de specialitate, ca să nu mai vorbim de muzee, manuale sau alte surse (in)formare publice. Evocarea separatismului stîrneşte inconfort pînă şi în mediile cultivate, semn că naţionalismul şi-a pus apăsat amprenta asupra culturii politice româneşti.

Unirea de la 1859 nu a fost rezultatul unei mişcări consensuale fără rest, cum lasă să se înteleagă manualele şi o parte a istoriografiei. Dimpotriva, a fost o decizie politică luată după lungi şi tensionate dezbateri. Ideea unirii a stîrnit entuziasme, dar şi aprehensiuni. A coagulat forţe însemnate, dar şi o opozitie consistentă. A atras argumente solide, dar şi contra-argumente la fel de serioase. Pe scurt, constituirea statului român unificat a urmat unui proces decizional complex, în care s-a ajuns cu greu la un numitor comun minimal între elitele moldovene si muntene. Şi, un lucru iarăşi uitat adesea, dezbaterile au continuat cu şi mai mare intensitate după consumarea actului unirii.

Ion C. Brătianu observa chiar în iunie 1859 că entuziasmul de la 24 ianuarie s-a potolit, tinzînd să se transforme în dezamagire. Unirea nu fusese soluţia magică pentru rezolvarea tuturor problemelor, aşa cum îşi imaginaseră unii în momentele de efuziune. Pentru moldoveni, pe măsură ce statul român se consolida în formula strict centralizatoare pentru care optase, au apărut tot

mai multe elemente care confirmau temerile dinainte de unire, formulate de anti-unionişti. Capitala s-a mutat nu la Focşani, cum s-a stabilit iniţial, ci la Bucureşti. Cererea de amplasare a Curţii de Casaţie la Iaşi, ca “o compensaţie morală pentru pierderile suferite de acest oraş”, a rămas fără ecou. Elita politică şi culturală a început să emigreze spre Bucureşti. Economia locală a decăzut dramatic (participanţii la o dezbatere organizată de autorităţile din Iaşi în 1863 se plingeau că nivelul schimburilor comerciale din 1862, anul centralizării, a scăzut cu 70% în comparaţie cu 1861; că “meseriile şi fabricele din Iaşi au căzutu cu totul”, că “valoarele caselor au căzutu de spăriatu”). În 1863, ieşenii cereau Bucureştiului aplicarea unui principiu al “sciinţei moderne: descentralizarea administrativă”, pentru că “Iaşii, ca şi întreaga ţară, să scape de sub ucigătoarea concentrare a toată activitatea şi viaţa naţională într-un singur punct, oricare ar fi el”. Fără ecou.

Nu întîmplător, s-au acumulat frustrări. Cuza a fost primit cu răceală la Iaşi în 1861. În 1862, izbucnea o manifestaţie de protest în timpul căreia au fost arse portretele lui Mihail Kogalniceanu (văzut ca trădător al cauzei moldovenilor) şi s-a vorbit de “înghiţirea”, de “anexarea” Moldovei de către Muntenia. Sfîrşitul domniei lui Cuza găsea Moldova cuprinsă de nervozitate, iar nemulţumirea era, după cum observau martorii străini, generalizată. “Moldova întreagă suferă sublinia fără menajamente şi Nicolae Suţu – de părăsirea în care a fost lăsată în urma unirii; de fapt n-a fost decît o anexare şi o nimicire a fiinţei sale, din lipsă de prevedere care să facă sacrificiul mai puţin dureros”. Ieşenii au sărbătorit căderea lui Cuza cu trei nopţi de iluminaţii. Tot mai mulţi cereau desfacerea unirii. N. Rosetti-Roznovanu lansa diatribe greu de imaginat acum: “Astăzi, toate mişcările noastre, după mine, trebuie să tindă numai la scăparea nenorocitei noastre Patrii Moldova de un jug mai crud şi mai ruşinos decît oricare, de jugul acelor care din gură se numesc, îndrăznesc a se numi, fraţii noştri, iar prin faptele lor au demonstrat îndeajuns că n-au alt scop decît a se sluji de noi ca de robi, a suge puţinul avut care ne-au ramas, a suge pînă şi sîngele nostru, a ne sacrifica, ca nişte victime nevinovate, desfrînatei lor ambiţiuni”.

Tensiunea a culminat cu revolta separatistă din Iaşi, din aprilie 1866. Pe 3 aprilie 1866, după liturghie, mulţimea adunată între Mitropolie şi palatul Roznovanu, unde se reuniseră liderii separatişti – circa 500 de persoane, după estimările oficiale – a pornit, cu mitropolitul în frunte, spre Palatul Administrativ. Multimea striga “Jos Unirea!”, “Trăiască Moldova!”. Protestatarii s-au înarmat cu pari şi cu pietre; unii aveau puşti. Au încercat să ridice baricade în faţa regimentului muntean pe care Bucureştiul, prevăzător, îl trimisese din timp la Iaşi. Iniţial, soldaţii nu au avut voie să tragă, dar cînd a

apărut riscul să fie copleşiti, au primit semnalul pentru deschiderea focului şi atac la baionetă. S-a iscat, astfel, o confruntare sîngeroasă, care a durat cîteva ore. Printre răniţi s-a aflat, se pare, chiar mitropolitul. Ordinea a fost restabilită curînd, străzile curăţate de sînge şi de baricade, iar liderii revoltei arestaţi. Numărul victimelor nu se ştie precis, pentru că autorităţile au făcut ancheta în cel mai mare secret. Este vorba, oricum, de cel puţin cîteva zeci de morţi si alte zeci de răniţi.

Aceste fapte stingheritoare îşi găsesc cu greu locul în memoria triumfalistă şi simplificatoare legată de unirea din 1859. Cu atît mai mult cu cît probleme semnalate atunci rămîn şi astăzi valabile. Iaşul nu şi-a revenit niciodată pe deplin din şocul politic, economic şi cultural suferit după unire. Marginalizarea Iaşului în cadrul noului statut rămîne un fapt. Moldovenii au a încasa în continuare dispreţul capitalei. În fine, cel mai important, centralizarea sufocantă pe care o reclamau separatiştii face şi astăzi ravagii.

Autor: Adrian CIOFLANCA “Ziarul de Iaşi”, 24/01/2008


Прочитано 9791 раз Последнее изменение Четверг, 01 Август 2013 06:37
Автор публикации: Сергей Ница

молдаванин!

Другие материалы в этой категории: « Призрак бродит по Молдове – призрак интеграции

Комментарии 

0 # алекс 03.12.2014 04:03
ar fi bine toti moldovenii sa FACA cunostinta CU acest adevar,POATE SE VOR TREZI!
Цитата

Добавить комментарий


Защитный код
Обновить